Viata

"Viata e rotunda, s-ar zice. Ca pamantul. Mergi, mergi, si te trezesti in acelasi punct uneori. Doar ca ai riduri si amintiri."
- Viata ca o corida -

Fericirea copilariei

"Oricat ti-ai iubi copilaria, trebuie sa recunosti ca fericirea ei era o stare de ignoranta. Fericirea reala e, totusi, sa cunosti adevarul si, in aceste conditii, sa fii fericit"
- Viata ca o corida -

Frumusete

"Te-ai gandit vreodata ca numai cine se teme ca n-o va mai vedea, stie, in chip dureros, cata frumusete exista in lumina care imbujoreaza dimineata cerul?"
- Viata ca o corida -

Confesiune

" Si, apoi, chiar daca te hotaresti sa spui totul nu vei reusi sa exprimi totul. O confesiune presupunere rabdare, curaj, vointa, pricepere de a spune, dar, in ultima instanta, ea e si o chestiune de sansa. Cat izbutesc cuvintele sa exprime din tot ceea ce e ascuns in tacere?"
- Viata ca o corida -

Tristete

" Te izbesti in tine insuti de o tristete care te demoralizeaza. Ce rost are? te intreaba ea. Unele greseli nu mai poti sa le indrepti. Nu poti sa rasucesti clepsidra."
- Viata ca o corida -

Sinceritate

" Chiar dorita, sinceritatea absoluta nu e usor de atins si poate nici nu e posibila."
- Viata ca o corida -

Minciuna

" Se poate minti nu numai ascunzand adevarul sau spunandu-l incomplet, ci si spunand adevaruri marunte, care nu costa nimic, pentru a le trece sub tacere pe cele cu adevarat importante."
- Viata ca o corida -

Vinovatie

"Exista o vinovatie care iti da putere sa mergi mai departe, sa distingi intre bine si rau, intre drept si nedrept, dar cat de corect sunt cand spun: ma acuz si in acest fel ma apar?"
- Viata ca o corida -

Copilarie

"poate copilaria n-a fost o varsta, ci o existenta, mai precis un alt fel de existenta. Un vis din care m-am trezit. Tot ce a urmat a fost viata."
- Viata ca o corida -

A doua iubire

Scrisoare domnului Holderlin

A-ti scris undeva intr-un vers: "La ce bun poetul
in vreme de seceta?" Si tocmai asta imi da indrazneala
sa ma adresez unui mare poet si sa spun ca adevaratul curaj,
adevaratul curaj al poeziei nu este probsbil sa cante ploile
cand toata lumea le vede, adevaratul ei curaj e sa vada
cerul prijolit si sa spere. Si inainte de a fi ploaie adevarata
care uda campiile, ploaia sa fie astfel speranta si cantec. Poetul
anunta cetatii, pamantului ca ploaia exista,
anunta oamenilor ca au datoria sa spere. Un poet
in fata unui cer ars, in fata unui camp parjolit
si care nu e in stare sa cante si sa creada in ploi,
sa ne aduca aminte ca ploaia exista, ca ea va inflori pamantul bolnav,
asadar un poet care nu are un profet al sperantei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia sa cante ploile lumii
n-ai inteles ca poezie e in primul rand o forma a sperantei.
La ce e bun poetul in vreme de seceta?
Sa cante ploile tocmai atunci,
Cand avem cea mai mare nevoie de ele, cand ne lipses si ne dor,
Cand soarele arde si mainile miros a indoiala,
Cand arbori de nisip se risipesc la cea mai mica adiere,
Cand amintirile au gust de eroare si speranta ca un cuvant dificil
si cel care canta ploile risca sa fie dispretuit si lovit chiar cu pietre, urmarit zi de zi de oameni
pentru nebunia si curajul sau care canta ploile, care canta torentele cand oamenii ridicand bratele
raman rastigniti in aer ca pe dealul Golgotei. Cine sa anunte ploile daca nu poezia?
Cine sa aibe curajul sa vada pe cerul gol nori de ploaie, cine sa-si ia riscul de a profeti ploile daca nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei si cea care a coborat cu Dante in Infern?

Venus din Milo - continuare

"Le peche c'est la Grec", zicea-ti dumneavoastra
inainte de asta. Adica vina noastra este aceea
de a fi contruit Parthemonul? De a fi sculptat
si admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastra ma calauzeste de fapt
spre concluzia ca dupa atatea secole si atatea greseli,
dupa atatea sperante si atatea amanari, nu mai trebuie
sa cautam fericirea decat langa mainile noastre.
Nu-i putem cere artei sa se intoarca inaintea cuvintelor
si daca intr-o dimineata pasarile vor trece pe tarm
ametite de soare si nimeni nu va mai spune despre ele
decat ca sunt niste pasari ametite de soare
si daca intr-o zi valurile vor lasa pe nisip niste urme
ciudate si nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decat ca valurile au lasat pe nisip niste urme ciudate,
atunci uitati-va bine la trupul Tehurei,
poate vei descoperi in flacara aramie o zeita de marmura
recapatandu-si din cele doua brate pierdute un brat
pentru a desena, imitandu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fara sa stie ce-i arta.

Aceeasi varsta

Am exact varsta la care Don Quijote si-a inceput aventurile,
am aceeasi varsta si iubesc lumea la fel,
nu-mi mai lipseste nimic.
Poate, un scutier imi lipseste, dar nu-i nimic,
voi porni singur la drum.
Am aceeasi varsta si aceeasi nevoie sa cred,
nu-mi mai lipseste nimic.
Poate-mi va lipsi Rosinanta,
dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
Si poate morile sale de vant,
dar nu-i nimic, le voi inventa si pe ele.
Am aceeasi varsta cu Don Quijote si drumul m-asteapta
si in afara de un scutier, de Rosinanta si de morile sale de vant
nu-mi mai lipseste nimic.
Ba da, eu m-am nascut dupa Descartes.

Noptile

Noptile cand imi amintesc iarasi de noi,
totdeauna pe intuneric si amenintati intotdeauna,
imbratisati sub ghilotina mereu,
totdeauna obsedati de timp si de noapte,
haituiti de umbre in care ne recunoastem pe noi,
totdeauna ca prima noapte a lunii,
si totdeauna vorbind despre sfarsitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe aceste nisip negru al noptii
fara sa stim daca maine vom mai fi impreuna,
totdeauna asteptand cutitul ghilotinei sa cada,
totdeauna despartirile,
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi insine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cand se ating, mainile,
totdeauna infricosati ca mainile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visand sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
daca lumea incepe cu noi sau sfarseste.
totdeauna dragostea in umbra ca inteleptii lui Rembrandt,
ea n-are nevoie de intelepciune ci de speranta
si totusi daca va muri vreodata dragostea noastra,
va muri nu din pricina noptii,
ci din pricina ca noi insine am amenintat-o prea mult.

Jocul

Mai am o scoica si cateva pietre,
cum sa cladesc din ele o mare
si-un tarm unde sa stau pe nisip
si cum sa ma conving ca am fost pe un asemenea tarm
urmand fericit o pasare
care acum nu ma mai lasa sa dorm?

O scoica si cateva pietre
si un nume ciudat
pe care nu-l intelege nimeni
si speranta mea de ajunge
sa nu-l mai inteleg nici eu intr-o zi.

Sarbatoarea s-a terminat,
imi astept pedeapsa langa tribunele goale,
dar eu am vazut arzand la amiaza un nor
si-am auzit cantecul care ingenunchia caii salbatici,
iti spun, tarmul acela nu-i o simpla poveste,
eu am vazut norul si am ascultat cantecul
si inainte de a ma invinge, soarele m-a facut fericit.

Zodia Racului

Ce bine ar fi fost sa fiu un rac autentic,
sa merg constant inapoi.
Te-as intalni printre amintiri
si dupa ce te-as gasi nu ti-as mai da drumul,
te-as tari cu mine inapoi,
sa ne iubim tineri si nevinovati,
dupa care, mereu inapoi, te-as tari mai departe
spre copilarie,
ne-am juca inocenti
pana ce, obositi de joc si de inocenta,
am disparea intr-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
in zadar ma tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat sa merg inainte
si tot ce pot e sa tarasc intre clestii mei de rac
toata memoria mea, fara sa cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriasa sa ma ucida intr-o zi.

Definitia usilor inchise

E o rana in scandura usii
unde am batut si n-a raspuns nimeni.
Deschide-ti usa cu grija,
sa nu loviti rana cu cheia.

Definita ciarcanelor

Poteca secata fara sa stiu.
De ce a ramas prafuita de umbra
de ce insomnia rataceste nocturn
numai in jurul ochilor nostrii.

Candva

Candva au fost niste nuci in gradina aceasta,
dar nucii au fost taiati, iar fantomele lor
stau in soare acum si m-asteapta
in timp ce cocosii tipa ciudat,
poate anunta moartea nucilor de demult
sau o sarbatoare a careia i-am uitat intelesul
si numai lumina e plina de remuscari
pentru tineretea nucilor si a mea.
Ar trebui sa fug
ori sa se opreasca vantul,
sa nu se mai clatine crengile merilor si fantomele,
poate astfel se va lamuri si intelesul cocosilor care tipa,
dar cioturile nucilor se intuneca de atata lumina
si ma feresc sa mai fac un pas
de teama sa nu tipe cocosii din nou,
sa nu ma ucida.

Singuratate - Scrisori imaginare

Voi care va intoarce-ti acasa
si dupa ce-ati inchis usa
spune-ti "buna seara"
voi nu stiti ce-nseamna
sa intri pe o usa tacand.

Elegie

Mai bine sa umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
sa uitam mortii neingropati
si vantul sa cante singur
ce mai e de gasit prin cenusa,
mai bine sa ne ducem departe de ranile noastre,
sa nu regretam nimic si sa cultivam trandafiri,
mai bine sa fixam sarbatorile
in zile fara memorie,
mai bine sa ducem ucigasilor crini
si sa-i declaram inocenti,
mai bine sa convingem fantomele
sa ne lase in pace,
sa ne ducem departe de ranile lor
si cat mai discret,
sa nu deranjam cu tristetile noastre pe nimeni,
inainte de a spune ca toate acestea-s firesti.

Venus din Milo - fragment

Undeva in urma noastra trebuie sa fie o insula
unde pasarile tipa ca la inceputul lumii si
oamenii invata primele cuvinte, unde o femeie
descopera arta desenand cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva in urma noastra
trebuie sa existe, inaintea cuvintelor si inaintea tuturor
ranilor, trebuie sa existe un cuvant cu care am putea
marturisi totul, sau trebuie sa existe o tacere egala
cu toate cuvintele. Trebuie sa existe o apa limpede
care nu se umple de sange cand tipa o pasare sau
ne aducem aminte, trebuie sa existe o apa limpede
de care sa nu ma mai tem sa ma spal cu ea pe maini
si pe fata si pe urma sa ma privesc linistit,
fara tristete si fara sa fiu nevoit sa surad,
uitand ceea ce ne-a facut vinovati fata de noi insine
si fata de altii. Dar unde este aceasta insula,
domnule Gauguin, daca dumneavoastra in Tahiti
n-ati aflat decat ca "a spera inseamna aproape a trai"?
Unde este aceasta insula daca nu in noi insine.

Digul

Marea loveste digul pe care in seara aceea
n-am avut curajul sa mergem la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca intotdeauna. Atat de atenti
incat intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si il vom uita in cele din urma,
vom uita ca intr-o zi eram poate hotarati sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decat singur. Pot aluneca
sau pot inainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se intr-una de dig, sa ma intreb
cine sunt, ce varsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit in fata acestui dig,
Ca si cum l-as cunoaste?

Da!

Da, nu e intotdeauna o intelepciune sa spui
ca muzele tac intre arme.
Cuvintele mele sunt aici si le strang
ca pe o lance.
Mama, iarta-ma, nu puteam altfel.
Stiu, tu ai tacut toata viata
si ar fi trebuit sa fac, poate, la fel,
dar trebuia odata ca din tacerea noastra
sa tasneasca un strigat
si, iata-l, imi umple gura de speranta si lacrimi
si de o tristete insorita
ce-mi apartine, nu mai stiu,
mie sau mormantului meu. Dar
aceasta aproape nu mai are
nici o importanta.

Octavian Paler s-a nascut pe data de 2 iulie 1926, in comuna Lisa, judetul Brasov.
Va urma, ca bursier, Liceul "Spiru Haret" din Bucuresti intre anii 1937-1944, facand insa ultima clasa la Liceul "Radu Negru" din Fagaras si sustinand bacalaureatul la Sibiu, in 1945.
Este, concomitent, student la Facultatea de Litere si Filosofie, respectiv Facultatea de Drept din Bucuresti intre anii 1945-1949. Dupa absolvire, e recomandat de Tudor Vianu pentru a ramane asistent la Catedra de Estetica, insa declina propunerea si se angajeaza la Radiodifuziune.
Aici va fi corespondent special, apoi redactor-sef adjunct la redactia culturala. Este corespondent Argerpres la Roma, cateva luni, la sfarsitul anului 1964, iar in urmatorii ani director general al Televiziunii Romane (1965-1968), director general adjunct la Radio (1968-1970), redactor-sef la Romania Libera (1970-1983). Demis in 1983 din motive politice, se va pensiona medical in acelasi an, reintrand in "arena" odata cu Revolutia din 1989, cand devine director onorific al ziarului Romania Libera. Ulterior s-a aflat in aceeasi postura la Cotidianul.
Scriitorul a debutat publicistic in 1958, cu versuri in "Luceafarul", iar editorial, abia in 1970, cu volumul de poezii "Umbra cuvintelor". Urmeaza, pe linia jurnalelor de calatorie sau pe cea a literaturii parabolice, volumele care i-au dimensionat statura de important autor contemporan: "Drumuri prin memorie" (1972), "Mitologii subiective" (1975), "Apararea lui Galilei" (1978), "Scrisori imaginare" (1979), "Caminante" (1980), "Viata pe un peron" (1981), "Polemici cordiale" (1983), "Un om norocos" (1984), "Un muzeu in labirint"(1986) redenumit dupa 19 ani de catre autor " Eul detestabil", "Viata ca o corida" (1987), "Don Quijote in Est" (1993), "Vremea intrebarilor" (1995), "Aventuri solitare" (1996), "Desertul pentru totdeauna" (2001), "Autoportret intr-o oglinda sparta" (2004), "Calomnii mitologice" (2007).
In 2005 a primit Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor.
Octavian Paler a incetat din viata pe 7 mai 2007, la Bucuresti.